Călătoria

Textul original de Varg Vikernes

 

În primul rând nişte muzică potrivită.

Cu ceva timp în urmă am făcut ceva la ce nu sunt prea bun, am inventat o poveste şi am scris ceea ce s-a plănuit a fi un basm destinat copiilor, şi am fost chiar încântat de rezultat. Dacă aş fi fost în stare aş fi făcut acest lucru mai des, şi idealmente, aş face asta în loc de a face muzică – acesta din urmă fac doar pentru că este tot ce ştiu, şi evident pentru că aceasta este ceea ce sunt hărăzit să fac.

Povestea a fost numită Perþ, şi este numită după un semn runic. Numele ei se traduce ca „călătorie”, în general de tip spiritual, a unui om călătorind în sus sau în jos între tărâmurile omului şi a spiritelor. Nu-mi amintesc exact când l-am scris, dar trebuie să fi fost undeva la mijlocul anilor 1990, l-am scris în limba norvegiană. Acesta a fost apoi tradusă în engleză de Vidar Ermesjø şi publicat pe burzum.orgcred că în 2003 sau 2004. Domnul Ermesjø a făcut o treabă bună traducând-o, dar am mai trecut prin text şi am făcut unele îmbunătăţiri şi corecţii, şi doresc să mă împart cu voi cu această poveste scurtă. Eu sper că atunci când am să devin bătrân, voi fi capabil să mă aşez într-un studiu, în linişte şi pace, şi să produc mai multe astfel de poveşti. Ele îmi aduc multă plăcere şi eu într-adevăr cred că ele sunt valoroase.

La moment asta-i totul ce am, o scurtă poveste numită Perþ, deci ascultaţi cu atenţie…

Sappho_and_Alcaeus

Partea I

A fost o dată ca niciodată, într-o altă lume şi alt loc, ‘colo undeva în spaţiu…

Eram tânăr şi curios, cercetam şi căutam răspunsuri la cele mai incredibile întrebări. Am crescut într-o familie nobilă şi am fost educat să devin un cavaler. Călătoream mult şi căutam onoare şi glorie – precum fac toţi cavalerii. Le-am găsit pe amândouă, dar n-am găsit fericirea. Acolo era prea multă nedreptate şi cruzime pentru mine ca să fiu fericit. Doar proştii sunt fericiţi.

Celebru şi onorat precum eram, gândeam că este de datoria mea să pun capăt tuturor nedreptăţilor în lume. Ştiam că zeii erau în spatele acestor lucruri şi, prin urmare, am decis că trebuie să-i găsesc şi să-i întreb de ce sunt ei atât de cruzi şi nedrepţi. De ce ei lasă ca tineri băieţi să fie măcelăriţi pe câmpurile de luptă, de ce ei lasă să moară de boli copii nevinovaţi în pătucul lor, de ce ei lasă ciuma şi boala să jefuiască, de ce îi lasă pe unii să trăiască ca nişte sclavi toată viaţa lor, doar ca să moară obsceni şi bătrâni în patul lor. De ce sunt ei atât de cruzi?

Prin urmare, într-o dimineaţă devreme am tropăit cu eul meu încăpăţinat până la cel mai înţelept om din oraşul meu natal. Am bătut fără ruşine în uşă cu o mănuşă de fier şi am anunţat tare şi clar că am nevoie de el.

„Unde sunt zeii?”

El a fost (îmbrăcat într-o cămaşă de noapte) uimit nu numai de purtarea, dar şi de întrebarea mea.

„Unde sunt zeii?”

El a repetat întrebarea mea pentru sine, a arătat spre cer şi a spus:

„Acolo!”

„Dar vreau să vorbesc cu ei. Am o întrebare pentru ei. Ei nu sunt niciodata aici, pe pământ? ”

„A trecut mult timp de când zeii umblau printre noi.”

El m-a invitat înăuntru şi sluga sa(care, de asemenea, a fost trezit de agitaţie) ne-a servit cu mâncăruri şi băuturi.

„Erau cândva timpuri când zeii înşişi hoinăreau pe pământ. Ei au coborât din ceruri în căruţele lor strălucitoare şi au schimbat totul ce era. Omenirea distrugea întreaga lume. Ei au ars sau au tăiat toate pădurile, au pescuit tot peştele din mare, au omorât toate animalele care au existat şi solul pe care ei creşteau cereale era epuizat. Erau prea mulţi oameni şi toţi au devenit tâlhari. Fumul din hornuri a poluat ploaia şi a făcut-o prea periculoasă ca să fie băută. Totul din oceane, lacuri şi râuri a murit. Verdeaţă şi plante, păsări şi animale, care încă n-au fost ştirbite de oameni, au murit de asemenea. Chiar şi oamenii au început să aibă probleme cu respiraţia aerului, care din cauza rugurilor funerare era murdar şi greoi.

Prin urmare, zeii au coborât să restabilească ordinea. Pentru a da o viaţă nouă planetei noastre. Ei ardeau oraşele şi nimiceau oameni cu zeci de mii. Fulgere şi flăcări cădea asupra maselor fugând. Marea spăla totul de pe pământ şi tragea oamenii înapoi în adâncul apelor. Vântul îi lua şi îi zdrobea la pămînt. Munţii să prăbuşeau, careva asupra oraşelor. Întreaga lume se afla în ruine. Cenuşa, noroiul şi pietrele, marea şi lava fierbinte au acoperit totul. Numai vestigiile vechii lumi se iveau din ea.

Kaulbach,_Wilhelm_von_-_Die_Seeschlacht_bei_Salamis_-_1868

Apoi zeii au creat o lume nouă şi au lăsat câţiva oameni din vechea lume să trăiască acolo, dar pentru a împiedica oamenii iarăşi să distrugă pământul, ei au pus păzitori printre ei. Pe urmă zeii au trecut înapoi în ceruri. Nimeni nu i-a mai văzut de atunci. ”

„Dar trebuie să vorbesc cu zeii. Eu trebuie să mă întâlnesc cu ei.”

„Atunci trebuie să vorbeşti cu un păzitor. Găseşte un păzitor. Poate că el va putea să te ajute? ”

„Unde sunt aceşti păzitori? Cum pot să dau de ei? ”

„Asta nu ştiu. Ei sunt invizibili. Ei doar privesc, dar nu pot fi văzuţi. ”

Încă o dată m-am aventurat în lume, nu pentru a câştiga onoare şi faimă, ci ca să mă confrunt cu zeii şi fărădelegile lor. Am vrut să mărşăluiesc în însăşi Valhalla şi să arăt acuzator către Ôðinn în timp ce îmi voi înainta acuzaţiile, întrebările şi critica mea. „De ce eşti atât de nedrept şi crud? De ce!?” Foarte mulţumit cu scopul meu nobil, prin urmare, am plecat pentru a găsi un păzitor. Am căutat sus şi jos, în vechi ruine a vechii lumi, în turnuri înalte şi caverne adânci, în păduri întunecate şi peste mări furtunoase. Nu era nici un păzitor ca să fie găsit. Nici unul care să ştie unde erau zeii. Nu erau nici drumuri înălţinduse în ceruri.

Last-Voyage-Viking-Gibb-L

Am călătorit de mai mulţi ani. Ai mei însoţitori cădeau unul după altul. Unii au fost ucişi în luptă împotriva jötnar-ilor şi troll-ilor, viermilor şi bandiţilor, o altă parte au căzut ca pietre de pe munţi şi pereţi înalţi, careva au fost victime ale ciumei şi bolii, alţii pur şi simplu a murit. Nici măcar nu mai ţin minte cum şi de ce au murit ei toţi. Au fost atât de multe în cele din urmă. Furia mea doar sporea. Agresiuna mea faţă de zei numai creştea în putere. Ei măcar nu-şi băteau capul să-mi dea un răspuns!

La urma urmii însumi m-am întins undeva pe pământ, rănit şi muribund. Epuizat si obosit, mâhnit şi disperat. Totul a fost fără sens. Fără o soluţie. Fără un răspuns. Fără o cauză. Totul trebuia să se termine în noroiul în care eram întins. Însângerat şi bătut. Singur printre oameni morţi cărora în curând trebuia să mă alătur după moarte…

vasnetsov7b

Apoi am văzut-o pe ea: o fiinţă frumoasă pe un cal alb. Zâmbind, aproape râzând, ea a călărit încet spre mine. Totul s-a dublat în ochii mei, căci calul avea opt picioare. Ea a râs către mine:

„Ţin-te dacă poţi.”

Nu înţelegeam ce se întâmpla, totul a fost atât de ireal. Dar, cumva, m-am ridicat pe picioarele mele, şi deja stăteam călare în spatele ei. Calul a galopat mai departe îndată ce m-am prins în jurul ei. În starea mea nu a fost uşor să înţelegi tot ce se întâmpla, dar se părea ca cum noi călăream mai sus, mai sus şi încă mai sus. Spre ceruri. E m-am încleştat ca să mă ţin. Calul mergea atât de repede. După un timp, mă ţineam într-o poziţie verticală pe cal. Mâinile s-au încleştat în jurul şoldurilor frumoasei femei, dar eram pe aproape de a-mi pierde strânsoarea. Am strigat în disperare, dar şi cu speranţa că ea o să mă ajute. Dar ea nu ma ajutat.

„Ţin-te dacă poţi.”

To-Valhalla-Dielitz-L

Tachinînd, ea aproape că mi-a zâmbit din nou. Nu a fost nici compasiune, nici ajutor. Nimic. Ţipam şi ţipam. Eu mi-am pierdut strânsoarea in jurul şoldurilor ei şi am alunecat încet înapoi, cu degetele pe spatele şi fundul calului. În cele din urmă m-am prins de coada calului, direct după dânsul, în cursa lui sălbatică în cer.

Valkyries-L

Apoi a fost tăcere. Nu a fost nici un alt sunet, decât propriile mele ţipete şi tachinarea femeii „Ţin-te dacă poţi”, ce răsuna în toate colţurile a capului meu. Nu era frig, nici cald. Corpul meu nu mai evea senzaţia de greutate, dar nici uşor nu se simţea. Timpul s-a oprit. Noi doar călăream către lumina din îdepărtare. În tăcere. Nu ştiu cât timp a durat totul. După un timp lumina ne-a înconjurat în întregime şi calul a început să călărească în jos din nou. Dar eu nu putem să sufer mai mult, nu mi-a rămas nici o putere. Nu puteam să mă mai ţin şi deaceea am dat drumul. Nu! Nu! Nu!

The_Ride_of_the_Valkyrs I

Dar dintr-o dată eram deja acolo. Eram lăsat să merg chiar îndată ce am aterizat. M-am întins pe jos. Calul stătea acolo. Femeia – încă zâmbind şi tachinând. Erau adunaţi mai mulţi bărbaţi şi femei frumoase. Ei erau într-atât de luminoşi încât străluceau. Nu frumoşi în felul nostru, ci mai luminoşi.

„Adu-l încoa”, l-am auzit pe unul dintre ei spunând.

 

Partea a II-a

„Unde mă aflu?” M-am auzit pe mine spunând. Eram în proces de trezire. Cineva mai era acolo.

„Aţi ajuns”, a spus o voce.

Am deschis ochii şi am văzut că eram într-o cameră mare. Pereţii, tavanul, podeaua şi mobila erau toate albe. Moale şi alb. Un alb liniştit. Cearşafurile erau de asemenea albe. O femeie minunat de frumoasă stătea acolo cu un zâmbet inteligent. „Voi anunţa că eşti treaz”, a spus ea şi a părăsit sala.

Platoşa mea, sabia, casca, scutul şi mănuşile, pantalonii şi tot ce încă am adus cu mine stăteau lângă pat pe un scaun alb, spălate şi curăţate, reparate şi în stare bună. Mi-am cercetat corpul şi am înţeles că era la fel de bine reparat. Rănile s-au vindecat. Nu se vedea nici o zgârâietură, şi nici bandaje.

Uşa s-a deschis din nou şi o femeie s-a iţit înăuntru. „Puteţi intra”, a spus ea. „Îmbrăcaţivă şi veniţi.” Am vrut s-o întreb cât timp am dormit, dar ea era prea iute şi a închis uşa înainte de aş fi putut s-o fac. M-am îmbrăcat şi mi-am adus aminte de ce eram aici.

Dincolo de uşă un coridor m-a dus până la o uşă mare. Femeia ce m-a escortat mi-a spus că „Acum eşti aici.” Ca şi cum ea ar fi ştiut de ce eram aici. Am înghiţit din greu şi m-am încurajat să bat la uşă. Ea mi-a zâmbit căci m-am iţit nesigur la ea. „Intră” s-a auzit. Ce altceva puteam să fac?

O sala mare sa deschis în faţa mea. Drept înainte era un tron mare, pe care însuşi Ôðinn stătea aşezat. În jurul lui şedeau şi stăteau mulţi alţi zei, într-o semilună îndreptată spre mine. Toţi ei erau frumoşi şi minunaţi, înalţi şi sănătoşi. Ei nu aveau defecte. Nici o dificienţă vizibilă. Unii purtau expresii faţiale grave, alţii îmi zâmbeau. Chiar şi Ôðinn zâmbea. „Acum, ce doreşte acest tânăr domn?”, a spus el cu o voce de severitate artificială. El mai zâmbea. Mă simţeam destul de mic acolo unde stăteam. Sinele meu mare dintr-o dată nu mai era aşa şi de mare. Marea mea încredere în sine dintr-o dată nu mai era atât de mare.

„Ei bine,” privind aproape pe furiş la mine.

„Conform înregistrărilor mele tu ai adus nişte acuzaţii”, a spus Odin, şi demonstrativ a răsfoit nişte acte. El acţiona iritat, dar chiar şi aşa mi-a dat un sentiment de siguranţă şi încredere. Nimic aici nu putea să meargă greşit. Aici nu era nimic de temut. Eram în siguranţă.

Astfel a venit şi acuzaţia. În detaliu. I-am spus despre cât de nedreaptă era viaţa pentru unii, şi cât de crudă pentru alţii, cât de nemeritat îşi găseau fericirea anumite persoane şi cât de nemeritat nu îşi găseau altele. Am rostit adunării răbdătoare de zei acuzaţii una după alta, şi am încheiat acuzarea mea cu un de ce!? Ôðinn nu era mişcat. Nici unul dintre ceilalţi zei nu păreau a fi agitaţi.

valhalla_hall_of_Oden

„Ne-ai pus nouă întrebări grele. Ca să răspund la ele trebuie să ştiu ce ştii tu deja despre pământ şi viaţa pe pământ. De exemplu, ştii de unde vin oamenii? ”

„Da, ştiu. Noi suntem copiii tăi. Noi suntem copiii zeilor. ”

„Şi de unde crezi că vin spiritele de apă, sau zânele şi balaurii, sau jötnar-ii şi troll-ii?”

„Nu ştiu.”

„Permite-mi să-ţi spun o poveste”, a spus Ôðinn. „O poveste lungă, care poţi să n-o înţelegi.”

„Încearcă-mă.” Mi-am câştigat înapoi încrederea în sine.

„Erau vremuri când nici jötnari nici trolli, nici balauri sau zâne nu existau. Erau numai oameni şi animale, doar plante şi munţi, ocean şi cer. Omenirea avea caruri ce se trăgeau pe sine, au îmblânzit păsări mari care zburau aproape în tot largul lumii. Ei aveau pitici ce le făureau mâncare, astfel încât ei nu aveau nevoie nici de câmpuri, nici de fermieri. Ei au ridicat turnuri ce aproape că atingeau cerul şi au săpat caverne într-atât de adânci încât flăcările din interiorul pământului ieşeau şi le ardeau. Cenuşa şi fumul se revărsau şi învăluiau oraşele. Animalele s-au pierdut în întunericul acestei lumi antice. Peşti s-au înecat în mări. Păsările cădeau din cer ca ploaia, slabe şi lipsite de viaţă – unele cu oameni călare. Plantele s-au ofilit, iar pământul nu mai era fertil. Omenirea a uitat totul despre zei „.

Pieter Bruegel the Elder The Tower of Babel (Vienna), 1563

„Apoi aţi coborât şi aţi distrus lumea veche?” L-am întrerupt eu.

„Da, apoi a trebuit să coborâm şi să distrugem lumea oamenilor, pentru că au uitat pentru ce sunt ei pe pământ şi de ce erau oameni. Ei au uitat ce trebuiau să devină şi ai cui copii erau. Ei s-au căsătorit cu animale şi a avut copii de la ele. În cele din urmă aproape că n-a mai rămas nici un om: ei toţi s-au amestecat cu animale scârboase. Au rămas doar foarte puţine persoane, dar şi ăştea trăiau ca animalele. Asta era doar o chestiune de timp când toţi copiii noştri erau complet să dispară. A trebuit să intervenim. ”

cosimo_honey

Piero_di_Cosimo_015

„Dar cu atât de multă cruzime? Trebuia oare să lăsaţi să cadă munţii peste oraşe? Trebuia oare să lăsaţi oceanele să înghită masele umane? Trebuia oare să lăsaţi flăcările să ardă ce a mai rămas? Eu însămi am văzut turnurile din cele mai vechi timpuri, a căror ruine ies din pământ. Ele încă mai sunt negre cu funingine dinăuntru. Cât de mulţi au trebuit să moară? ”

„Întotdeauna-i aşa că cineva trebuie să moară pentru ca alţii să trăiască. Pământul este făcut pentru copiii noştri, pentru oameni, şi toate celelalte creaturi, animale şi plante, peşti şi păsări, totul este creat de noi pentru oameni. Astfel încât omul să poată să trăiască şi să crească. Noi am făurit acest pământ, l-am pus unde este acum, între căldura soarelui şi frigul beznei exterioare. Noi procedăm cu creaţia noastră aşa cum noi dorim. Ceea ce am creat, avem dreptul de a distruge precum ne este de cuviinţă. ”

1995px-Last-Day-of-Pompeii

„Dar ce zici de oameni? Ce zici de copiii tăi? N-ai nici o preocupare pentru ei, nici compasiune sau bună urare? ”

„Copiii sunt destrăbălaţi. De multe ori ei fac ceea ce ei însăşi doresc şi nu ceea ce părinţii le roagă. Ceea ce am făcut era pentru a salva de la dispariţie ai noaştri ultimi copii supravieţuiţi, forţându-i să trăiască altfel, forţându-i să trăiască aşa cum ar trebui, forţându-i să meargă pe acel drum care duce mai departe, forţându-i să meargă pe drumul cel bun. Noi am luat unele dintre animale şi de la ele am creat noi specii şi rase. Noi am creat jötnari, mari, puternici şi tâmpiţi, pentru a-i face oamenii să se teamă de pădure. Am creat jötnarii ca să-i pună pe oameni la încercări. Jötnarii se simt stânjeniţi atunci când gândesc, deaceea ei preferă să se lupte, pentru că atunci ei nu trebuie să gândească. Ei urăsc oamenii, deoarece ei însăşi sunt oameni căzuţi. Ei sunt urâţi şi mici, întunecaţi şi ticăloşi, violenţi şi periculoşi, tâmpiţi şi fără suflet. Dar ei au un scop, precum şi troll-ii, balaurii şi alte creaturi, ei împing oamenii spre fapte nobile. Noi am înlocuit o lume bătrână şi bolnavă, cu o lume care a dat oamenilor şansa de a deveni ceva mai mult. ”

Cormon,_Fernand_-_Cain_flying_before_Jehovah's_Curse

„Asta nu explică de ce lăsaţi tinerii să moară înainte de a gusta din fructul dragostei! De ce lăsaţi copiii să moară de boli în pătucurile lor, de ce … ”

„Da, da” El ma întrerupt. „Da, şi asta explică totul. Omenirea trebuie să fie puternică, pentru a face faţă viitoarelor încercări ea trebuie să fie puternică. Este oare într-atât de rău să-l laşi pe cel slab să moară, ca restul de fapt să aibă şansa de a supravieţui în viitor? Dacă fiecare ar fi fost lăsat să trăiască, atunci toţi ar fi murit. Acum doar cel mai slab moare, ca restul să trăiască. Oare nu sunt nobili acei tineri ce o iau cu asaltul înainte şi cad pe câmpul de luptă înainte de a fi gustat măcar roadele iubirii? Oare ar fi ştiut vreodată restul lumii ce sânge bun avea familia lor, dacă aceşti băieţi n-ar fi dovedit asta prin faptele lor nobile? Oare ar fi avut vreodată mamele lor şansa de a-şi purifica conştiinţa sa fără această pierdere a unui fiu? Nu este oare un bărbat bun acel bărbat care s-a învăţat pe sine să facă faţă durerii şi să fie în stare să înţeleagă durerea altora? Lacrimile femeii sunt ca aurul roşu; durerea purifică conştiinţa ei.

Toată durerea şi suferinţa, toate greutăţile prin care vă punem să treceţi este pentru binele vostru. Fără asta voi a-ţi fi devenit din nou fiinţe inferioare, fără asta voi a-ţi fi lăsat din nou ca proştii şi slabii să decidă cursul lumii. Fără război este imposibil de a dezvălui laşii, şi din cauza asta când nu există războaie, laşilor li se permite să vorbească tot atât de mult cât şi celor bravi. Bărbatul devine laş, se amestecă cu animalele şi uită de zei şi de crezul în zei. Şi ce să facem atunci cu aceşti oameni, la urma urmei oare nu i-am creat dintr-un motiv? Noi i-am creat astfel încât ei să devină mai buni, şi nu pentru ca să devină animale.

151822_original

Uită-te în jur, uita-te la noi. Noi suntem părinţii tăi. Noi v-am creat. La fel ca toţi părinţii dorim să deveniţi ca noi, la fel de frumoşi, la fel de inteligenţi, la fel de puternici, la fel de buni, la fel de sinceri, la fel de înalţi, la fel de cinstiţi, la fel de creativi, la fel de bravi. Poţi să devii ca mine, dar atunci trebuie să faci cum eu am să spun. Trebuie să înţelegi necesitatea încercărilor prin care vă punem să treceţi. Frumuseţea nu vine fără durere. Puterea nu vine fără greutăţi. Nimic nobil nu se naşte fără mizerie. ”

„Dar de ce nu ne-ai spus asta? Cum era să ştiu că totul ce se întâmplă, indiferent cât de înspăimântător şi nedrept poate să pară, are o profundă şi adâncă semnificaţie? ”

„Nu are nici un sens. Trebuie să vă daţi singuri seama. Asta este o parte din obiectivul nostru faţă de voi, ca să învăţaţi singuri să gândiţi. Trebuie singuri să înţelegeţi, fără ca noi să fim nevoiţi să vă spunem ce este drept şi ce este greşit. Aveţi sângele nostru, ascultaţi-vă vocea sângelui, ascultaţi-vă intuiţia. Acei dintre voi care înţeleg asta, îi păzesc pe ceilalţi, le spun ce este drept şi ce greşit, şi au grijă ca omul să devină mai bun”.

„Sunt ăştea păzitorii voştri? Dar unde sunt ei? Unde sunt aceşti păzitori? I-am căutat de ani de zile, dar n-am găsit măcar unul! ”

„Eşti sigur de asta? Atât timp ai căutat ceea ce ai avut întotdeauna cu tine, în propriul bagaj. Trebuie să înţelegi că tu eşti un păzitor, un păzitor al vieţii, păzitor al copiilor de zei, păzitor al obiceiurilor. Păzitor, pentru că reacţionezi la tot ce este nedrept şi groaznic. Păzitor, pentru că ai îndrăznit să călătoreşti până aici, singur, chiar până la zei pentru a pune întrebări despre tratamentul nostru faţă de oameni. Ne putem simţi în siguranţă atunci când ştim că oamenii sunt în grija celor ca tine. Tu vei căuta de ei. Tu doreşti toate cele bune, nu numai pentru tine însuţi, ci şi pentru întreaga omenire. Tu vei lupta pentru oamenii care ar prefera să te vadă mai degrabă mort. Tu vei lupta pentru cei care s-ar lupta să-ţi vină primii în ajutor dacă ai fi fost să fii ucis cu pietre sau spânzurat. Tu vei lupta pentru cei care nici măcar nu merită să-ţi curăţe cizmele cu limba. Dar încă te vei mai lupta pentru ei. Vei lupta pentru că propriul spirit îţi spune asta, „iartă-i, că nu-şi dau seama ce fac”. Nu este vina lor că ei sunt aşa, dar tu ştii că asta este responsabilitatea ta de a face copiii lor să devină mai buni – şi apoi trebuie încă şi să te mai lupţi pentru ei. Nu poţi să urăşti o plantă doar pentru că ea nu poate creşte într-un nisip uscat, dar poţi să-i iei seminţele şi să le sădeşti într-un sol fertil.

Femeile păzitoare sunt prea mândre ca să se spurcăte, bărbaţii păzitori sunt prea mândri ca să poftească femei spurcăte sau soţiile altora. Toţi păzitorii sunt nobili şi se fac mereu mai nobili pe când viaţa lor păşeşte mai departe. Unii chiar cer răspunsuri de la zei atunci când văd suferinţele omului. Unii le obţin, precum tu le-ai obţinut astăzi. Cei mai buni dintre ei devin zei şi li se permite să intre în sălile noastre şi să trăiască cu noi ca egali. ”

1280px-Nils_Asplund_-_Heimdal

Partea a III-a

Asta-i ceea ce am ţinut minte. După aceasta am fost escortat înapoi în odaia mea. Am devenit somnoros şi m-am culcat să dorm… Eram iarăşi în noroi, încă la fel de izbit şi pe moarte. Dar o fată tânără a auzit strigătele mele şi părinţii ei au venit să mă salveze. Aşa că am supravieţuit. Mai trăiam.

Adesea mă întreb dacă totul a fost doar un vis, iluzii a unui om pe moarte, dar mi se pare la fel de evident că ei au avut dreptate. Zeii mi-au spus doar ceea ce era corect. Am primit o nouă viziune a întregii lumi, şi sper că şi alţii vor învăţa din ceea ce am spus. Nu puteţi să simţiţi ceea ce am simţit eu când am fost acolo, nu puteţi vedea ceea ce am văzut eu acolo, nici nu puteţi să ştiţi cum a fost călătoria mea în ceruri – dar puteţi încerca să vă imaginaţi.

Aşa am găsit eu păzitorul până în cele din urmă, care a putut să-mi arăte calea spre zei şi să-mi explice de ce lumea era aşa cum era. De ce lumea veche trebuia să-şi ia sfârşitul şi să fie înlocuită cu o lume nouă şi mai bună. Cum tu în lumea ta ai ajuns să deţii de povestea mea – nu ştiu, şi nici nu ştiu cum lumea ta arată, dar sper ca povestea mea te va ajuta să înţelegi ce trebuie să faci cu lumea ta, astfel încât şi ea să poată prospera , să crească şi să prospere în conformitate cu natura şi legile zeilor.

Копия tumblr_lq5i852bT61qghk7bo1_1280

10[DIN]A

 

 

Tradus de Lazarenco Tudor.

Anunțuri

Ek erilaR

Textul original de Vikernes Varg

Șeful tribului în antica Scandinavie era numit rege (king) , cuvânt provenit din proto-nordicul kunungaR, însemnând “splendid de tânăr” și fiecare rege astfel ales avea o armată alcătuită preponderent din semeni de-ai săi.

Cu timpul, regatele creșteau în dimensiuni și feudele diferitor triburi erau incluse în același regat. Apoi triburile îşi alegeau un rege iar ceilalţi şefi de trib erau numiţi erilar («bărbat»), sau “earl” in engleză. Fieful regelui ales era considerat capitală a regatului. Șefilor de trib li se mai adresau ca “lorzi”, din engleza veche hlewardar, însemnand „păzitorii pâinii”. Fiecare earl avea dreptul la 40 de așaziși “housecarl” sau “oameni ai casei”, fiecare din ei, deasemenea purtând titlul de “lord”. Numărul așazișilor skuþelswainar (« băieţi ai mesei ») era nelimitat, sau mai degrabă depindea in mod direct de averea earl-ului. Așa cum sugerează și numele, acești tineri aveau privilegiul de a sta la o masă cu earl-ul în “casa” acestuia. Atunci cand tinerii respectivi ajungeau la maturitate ei erau numiţi “knights”(cavaleri) şi adresaţi ca “sir” . Fiecare earl, de asemenea, putea avea atâţi gastir («oaspeţi») cât îi permitea averea , iar aceşti bărbaţi serveau ca străjeri , in ţinutul sau satul sau moşia(fieful) sa. Ei nu aveau voie să mănance la masa earl-ului și, evident, nu erau (încă) “băieţi ai mesei”. În sfârșit, earl-ul avea un număr de  karteswainar («băieţi lumânărari»), care, înaintând în varstă erau numiţi paji, și cum sugerează și denumirea, serveau la sarcini mărunte in ţinut, precum întreţinerea lumânărilor aprinse şi colportare.

Proto-Nordic

Scandinavă

Engleză

Rolul

ErilaR

Jarl

Earl (Man)

Conte

HûsklarlaR

Hûskarl

Housecarl

(House Man)

Gardă personală

SkuþelswainaR

Skutilsveinn

Table Boy

Cavaler

GastiR

Gestr

Guest

Străjer

KerteswainaR

Kertisveinn

Wax-candle Boy

Paj

Fiecare rege sau earl era de asemenea și sacerdotul suprem al regatului/ţinutului său, el era “regele primăverii”, întruchiparea tuturor zeităţilor masculine în unul și același bărbat, și în fiecare templu (fiecare dedicat unei singure zeităţi) un preot sau o preoteasă slujea, asumându-şi rolul unei zeităţi specifice. Al treilea și, deasemenea, ultimul grup de preoţi se dedicau răspândirii (preponderent religioase) a tradiţiei şi datinilor prin divertisment; ei erau muzicieni ambulanţi şi povestitori, pe care-i cunoaștem ca barzi, skalzi, sau mai târziu trubaduri. Putem presupune că nu cei mai înalţi în rangul sacerdotal, ci cei din clasele “inferioare”( adică mai puţin prestigioase), ale scalzilor, erau defapt cei mai bătrâni, inţelepţi şi experimentaţi dintre toţi. Zeităţile erau in primul rând tinere, sănătoase și chipeșe.

Proto-Nordic (m/f)

Scandinavă

Engleză

Rolul

DrûntinaR/Drûntningô

Drôttinn/Drôttning

Druid/Druidess

Preot suprem

Gûðan/Guðe

Gôði/Gyðja

God/Goddess

Preot

Skahulda/Skahuldamau

Skâld/Skâldmær

Scald/Scald Maiden

Bard

Un scald modern :

Dorul pe care unii dintre noi îl simt pentru ceea ce a fost odată e incomensurabil, inefabil și, cred, de natură metafizică; acest dor ne duce înapoi în timp, spre rădăcinile noastre, și refuză să ne dea drumul. Vocile strămoșilor ne cheamă, de parcă nimic nu contează și n-a contat afară de înţelepciunea anticilor. Eu, spre exemplu, trăiesc doar prin cuvinte prin această lume a haosului, căutand și ţinând să restitui armonia şi ordinea anticei Europe. Dacă n-aș fi avut aceste adânci rădăcini cu trecutul, demult aș fi fost ca și pierdut. Dar nu sunt. Eu știu de unde vin, și astfel încotro mă îndrept; poate că spre propria-mi perzanie… Cu certitudine mă zbat împotriva curentului într-o apă tumultuasă, dar de ce ar admite un adevărat european să-l tulbure astfel de fleacuri? E remarcabil să faci ceea ce e just nu ceea ce e legal. E admirabil să faci ceea ce e onorabil și nu ce e acceptat de societate. De ce am încăleca tigrul când e mai multă glorie în a-l lupta? HailaR WôðanaR! ( Trăiască Odin!)

Tradus de Petrică Druţă.

Umbre printre Ruine

Textul original de Varg Vikernes

Toate zeităţile noastre sunt tratate pe nedrept de către Creştini care scriu sau au scris despre mitologia noastră şi religia Păgână. Uneori din intenţii bolnave, dar de cele mai multe ori din cauza că Creştinii pur şi simplu nu le înţeleg ce sunt, ce reprezintă ele sau măcar care este scopul lor. Ei numesc Freyja – zeiţa noastră a iubirii şi sănătaţii tinereşti – o „curvă” pentru că ei nu înţeleg că ea nu are mulţi amanţi, ea este doar o personificare a rolului de soţie. Să o numeşti o curvă nu este mai puţin prostesc decât să numeşti „Soţia” o curvă. Da, nevestele dorm cu mulţi bărbaţi diferiţi (soţii lor), dar fiecare nevastă doarme doar cu soţul ei – de aceea ele nu sunt curve.

Probabil că cazul cel mai rău în acest context nu este cu Freyja, ci cu săracul Loki, pe care Creştinii l-au identificat ca „diavol” în mitologia scandinavă. E şi normal că aceşti creştini nu erau şi încă nu mai sunt în stare să înţeleagă că alte religii sunt de fapt alte religii şi nu doar nişte copii sărăcăcioase şi iluzorice al propriului măreţ cult Iudaic. Nu există nici un „diavol” în Păgânism, şi de ce ar fi avut noi nevoie de el?

Ziua, de Arbo.

Noaptea, de Arbo.

Ori de câte ori un Creştin scrie despre Păgânismul nostru, noi vedem asta. Loki devine diavol, iar copiii lui diferiţi demoni. Hel devine un loc de pedeapsă şi condamnare veşnică pentru păcatele săvârşite în viaţă. Âsgarðr devine un Paradis Ceresc. Valhöll devine un Paradis prostesc pentru aceşti barbari şi războinici păgâni primitivi. Spiriduşii de lumină devin îngeri (deşi, pot să adaug că îngerii [din greacă „mesager”] sunt, de fapt, de asemenea un lucru păgân; ei au fost mesagerii zeilor). Spiriduşii de întuneric devin nişte drăcuşori. Baldr devine Isus Hristos. Şi aşa mai departe.

Creştinii orbiţi de studiile biblice şi alte filtre Iudaice devin complet incapabili de a vedea sau înţelege orice aspect al religiei Păgâne!

Ca Păgân ştiu că Freyja este un nume pentru anumite femei. Chiar şi astăzi folosim numele ei ca un titlu pentru femeile căsătorite, atât în Scandinavia (Frue) cât şi în Germania (Frau), de asemenea şi pentru femeile necăsătorite şi fecioare (Frøken şi Fräulein respectiv). Ea este o femeie Europeană sănătoasă, frumoasă, blondă, cu ochi albaştri, înţeleaptă şi iubitore – personificată ca suma a toată frumuseţea şi sănătatea acestor femei: Freyja!

Pentru cititor(ul) (Englez): în limba engleză poreclele pentru Freyja şi Freyr în schimb au devenit folosite ca titluri, Lady din Engleza Veche hlæfdige („frământător de aluat”, „brutar de pâine”) şi Lord din Engleza Veche hlâford („supraveghetor de pâine”) . În Scandinavă aceste porecle sunt hleifdeigja şi hleifvörðr respectiv, dar cum am precizat mai sus, s-a ajuns în schimb să se folosească numele lor reale ca titluri, dar numai pentru femei. Bărbaţii (liberi) Scandinavi sunt în schinb numiţi Herrer (sing. Herre): „ostaşi”, „războinici”. Dacă traduci „Lord” în Scandinavă totuşi vei primi „Herre”.

Venus (Freyja) de Botticelli.

Naşterea lui Venus(Freyja), de Bouguereau.

Ca Păgân eu încă mai ştiu că Loki este antropomorfizarea fulgerului ceresc.

Scandinava Modernă: Loke

Scandinava Veche: Loki

Proto-Nordica: * Lukan

Indo-europeana: * Leuke

Numele provine de la rădăcina PIE * luk– ceea ce înseamnă pur şi simplu „fulger”.

(* Pentru nume reconstruite, bazate pe ceea ce se ştie astăzi despre aceste limbi.)

Când mitologia noastră spune despre cum el taie părul zeiţei Sif şi din cauza asta este urmărit de Þôrr, un Creştin va crede că el este un om rău, dar eu ştiu că el este zeul focului (focul fiind înmânat omului de zei prin intermediul fulgerului), folosit în tehnica agricolă “slash & burn” (norv. svibruk) – „taie şi arde”, cînd dădeau focul recoltei pentru a fertiliza solul. După ce el a făcut asta, Sif, zeiţa recoltei, îşi creştea părul încă mai frumos şi mai auriu, în alte cuvinte recoltă. Şi nu este deloc surprinzător că dwarfii/piticii/spiriduşii de întuneric i-au dat puterea solului. Când ştim că Loki este fulgerul şi Þôrr zeul tunetului, mai înţelegem de ce el mereu îl urmăreşte pe Loki, cînd vezi un fulger în cer poţi fi sigur că în scurt timp după asta vei auzi tunetul. Deci, tunetul urmăreşte fulgerul.

În Völuspâ, strofa 17 şi 18, aflăm că trei zei au dat viaţă unor bucăţi de lemn. Bineînţeles că acest lucru a fost interpretat de către Creştini ignoranţi ca fiind „mitul creaţiei” din Scandinavia, dar asta nu este aşa. Strofele vorbesc despre cum zeii (adică actori înfăţişând zeii) învie simbolic bărbaţii şi femeile care joacă rolul spiritelor de Iarnă la începutul Ragnarökului (ajunul Anului Nou). În această luptă simbolică actorii a spiritelor de Iarnă, cunoscuţi nouă şi ca Fenrir, sunt îmbrăcaţi (specialmente) în piei de lup, apoi ei sunt învinşi atunci când zeii (doar actori înfăţişând zeii!) rup de pe ei pieile de animale şi apoi le calcă în picioare – este descris în mitologie ca zeul Vîðarr plasînd cizma în gură lupului Fenrir şi trăsnindu-l într-o parte. După asta actorii înfăţişând spiritele de Iarnă se prefac că sunt morţi şi sunt duşi de către zei către copacul de sacrificiu, unde atârnă hainele lor omeneşti. Acolo lor le sunt date băuturi calde şi mâncare – şi ei îşi îmbracă din nou hainele sale (forţa lor vitală!) – de Ôðinn, Hlôðurr (= Þôrr) şi Hoenir (= Freyr).

Ragnarök este un eveniment anual, care încă îl mai sărbătorim fiecare an, şi chiar o facem într-un mod foarte asemănător: aprindem focuri şi ne străduim să facem cât mai mult zgomot, pe cât suntem în stare. Acest lucru se făcea pentru a speria spiritele de Iarnă, pentru ca Vara să poată reveni, aprinzînd ruguri şi torţe, dând foc la roţi şi lăsându-le să se rostogolească în jos pe dealuri, cu scântei peste tot şi aşa mai departe. Astăzi de asemenea folosim focuri de artificii (dar deja la nici un bun).

Zeităţile sunt ucise, dar se întorc în fiecare an, aşa cum au făcut întotdeauna, aşa că asta nu-i mare lucru. Asta-i ceea ce Creştinii nu reuşesc să înţeleagă: renaştere, reîncarnare. Ceea ce pe lîngă toate e şi hazliu, considerînd faptul că „salvatorul” lor fals este presupus a se fi întors de la moarte.

Nu există nici un mit creaţionist în Scandinavia! Scandinavii Creştini într-adevăr doreau asta, pentru că ei aveau această încredere că fiecare religie avansată trebuie să aibă un mit al creaţiei, şi ei – la urma urmei – doreau ca strămoşii lor să fie avansaţi, astfel încât ei în desperare deformau şi transformau totul, şi astfel şi-au găsit „mitul creaţiei” în Völuspâ. Dar precum am mai spus aceasta nu este un mit al creaţiei şi în general nu există nici un mit al creaţiei în religia păgână, deoarece viziunea păgână a lumii nu este liniară – cu un început şi un sfârşit. Acesta este în schimb circulară, fără început şi fără sfârşit. Timpul, spaţiul, viaţa şi aşa mai departe, sunt eterne. Chiar şi omului modern necreştin acest lucru îi este greu de înţeles, pentru că noi am fost înşelaţi de prostia asta fără nici o valoare numită „Big Bang”, care este de fapt doar încercarea religiei ştiinţifice de a justifica mitul Iudeo-Creştin al creaţiei . (Următorul articol de soţia mea pe atala.fr va discuta acest subiect, în special, astronomie şi originea vieţii).

Când eu am declarat – arogant precum unii susţin – în prefaţă la cartea mea Sorcery and Religion in Ancient Scandinavia că nu există cărţi bune (cel puţin nu în Engleză, Germană sau Scandinavă) despre mitologia şi religia noastră, într-o oarecare măsură în afară de „Creanga de aur”, de către antropologul Sir James Frazer, ceea ce vreau să spun este că aproape totul ce ştim despre mitologia noastră din aceste cărţi este văzut prin dense filtre Iudeo-Creştine şi interpretat într-o lumină Iudeo-Creştină, este deformat, distorsionat şi de nerecunoscut. Singura alternativă care o avem în această perspectivă lipsită de valoare este perspectiva feministă la fel de lipsită de valoare, care este nu mai puţin jidovă şi nu mai puţin stupidă – şi se pare că singurul lor scop este de a găsi dovezi a „puterii feminine” în Păgânismul nostru. Săraca Freyja şi de asemenea alte zeiţe sunt abuzate din nou şi sunt transformte în nişte „Zeiţe Mume” a unei oribile şi absurde societăţi matriarhale (fără rădăcini în nici un fel de matriarhat real) conduse de femei.

Suntem în pierdere aici. Cărţile despre propria noastră cultură pe care le citim ne umple cu minciuni şi concepţii greşite, ele distorsionează faptele şi transformă păgânismul nostru într-un fel de religie de „lumină Creştină” pentru nihilişti, feministe şi alte persoane duse în eroare. Vedem vechile pajişti cu flori în faţa noastră, dar când alergăm fericiţi spre ele cu braţele deschise, noi ne împiedicăm şi cădem într-o mlaştină puturoasă. Încă o mlaştină puturoasă creată de jidani, adeseori cu ajutorul gloţii sale înşelate de sperietori din pai.

De aceea să nu credeţi cărţilor despre mitologia noastră pe care le citiţi. Să nu credeţi în ceea ce ei spun despre Europa nostră Păgână. Să nu credeţi în nimic din ceea ce ei spun! Cel mai important e să nu-ţi construieşti personalitatea şi mintea ta, sistemul tău de credinţe si riturile tale, pe ceea ce spun aceşti Iudeo-Creştini despre mitologia noastră!

Despre asta va fi cu mult mai mult aici, pe ancestralcult.com. Noi vă vom arăta adevărata faţă a strămoşilor noştri şi rădăcinile sale – Vechiul Cult al Ursului din Europa!

Eu deseori îl salut pe Ôðinn la sfârşitul postărilor mele şi n-o fac asta pentru că el este „adevăratul Dumnezeu”, un Iehova Păgân sau ceva de genul asta, ci pentru că el este Zeul înţelepciunii, inspiraţiei, furiei şi al spiritului nostru. El este forţa care mă face să scriu aceste posturi. Deci, din nou: Hailar WôðanaR!

 

 

Tradus de TewdwaR Leukessøn-Lazarius.

Despre Regi şi Criminali

Textul original de Varg Vikernes

 

În primul rând nişte muzică Ôðinică

Noi toţi tindem de a urî criminalii, şi majoritatea dintre noi cred că ei o merită atunci când suferă în închisoare, dar … ştim foarte bine că majoritatea «criminalilor» din trecut nu au fost cu adevărat criminali. De cele mai multe ori ei erau doar disidenţi, rebeli sau chiar însuşi victime a crimei. Păi de ce situaţia cu criminalii de astăzi să fie altfel?

Ôðinn este văzut ca zeul regilor, dar el este de asemenea văzut şi ca zeul criminalilor – pentru că ştim că acestea sunt în esenţă acelaşi lucru; regii de astăzi vor fi criminalii de mâine, iar criminalii de astăzi vor fi regii de mâine. Deci, de ce nu de pus ambele grupări în aceeaşi categorie? Ôðinn este furia şi inspiraţia minţii, şi ne influenţează pe noi toţi, dar mai ales pe regi şi criminali.

Dacă vom trece vorba peste paraziţii criminali afro-asiatici invitaţi în ţările noastre de „regii” noştri, care alcătuiesc marea majoritate a criminalilor în Europa de astăzi, şi să ne concentrăm doar pe criminalii nativi Europeni, pot să spun că majoritatea dintre ei (cel puţin în Scandinavia) sunt în primul rând rezultatul unei societăţi bolnave. De obicei ei sunt doar nişte tineri care nu au reuşit să-şi găsească locul într-o societate extremistă şi feminist-fanatică de stânga, deci de ce să nu ajungă ei în conflict cu aproape totul şi fiecare în societate? Clar că ei sunt nişte eşecuri, şi au reacţionat pe drept, dar într-un mod rău. Ţine-ţi minte că ei au eşuat într-o joacă în care cei mai mulţi dintre noi într-adevăr nu doresc să mai învingă.

Executarea Criminalilor într-o Societate sănătoasă, săvârşită sub forma unei Jertfi închinate Zeilor, făcut pentru a menţine Societatea sănătoasă, pentru a îndepărta Mizeria şi pentru a arăta tuturor că Zeii si ceea ce ei reprezintă sunt Sacre!

Fiind în conflict cu societatea actuala este un semn de sănătate şi de bun-simţ, chiar dacă reacţionezi la ea devenind un criminal profesionist! Dacă eşti astfel, asta doar înseamnă că eşti cel puţin într-un fel mai bun decât majoritatea celorlalţi! Aceste „eşecuri” alcătuiesc un grup destul de mare de cei pe care noi de obicei îi urâm şi îi scuipâm ca pe nişte „criminali”, care merită să „putrezească în închisoare” pentru „crimele” lor.

Gândiţi-vă mai bine la criminalii nativi Europeni de astăzi. Înainte de-ai şti ei erau regii noştri. De asemenea gândiţi-vă mai bine la cei de care regii actuali susţin că erau criminali în trecut, cum ar fi Adolf Hitler şi oamenii lui, şi cred că Adolf Hitler şi oamenii lui specialmente, ei sunt astăzi văzuţi ca criminali, deoarece criminalii din timpul lor sunt acum regi.

Majoritatea criminalilor născuţi de societăţi sănătoase sunt totuşi bolnavi, iar majoritatea criminalilor născuţi de societăţile bolnave sunt de fapt sănătoşi. Prin urmare, societăţile omogene produc, şi produceau în trecut, foarte puţină crimă, foarte puţini criminali, de produceau în general ceva de felul ăsta, deoarece acestea au fost sănătose şi armoniose.

Sentimentul de onoare, nu de legi, este ceea ce face o societate să fie armonioasă:

«Plusque ibi boni mores valent quam alibi bonae leges.» Cornelius Tacitus

(Obiceiuri bune sunt aici [în „Germania”] mai eficace decât legile bune în altă parţi.)

Totuşi asta este şi a fost posibil doar pentru că:

«Ipsos Germanos indigenas crediderim minimeque aliarum gentium adventibus et hospitiis mixtos.» Cornelius Tacitus

(Triburile germanice în sine, eu trebuie să le consider ca aborigene, şi neamestecate deloc prin imigrare sau relaţii cu alte rase.)

În loc de a lupta pentru societăţi sănătoase şi armonioase prin puritate rasială, aşa cum ar trebui s-o facă, regii noştri tot timpul scriu noi legi , şi făceau astfel încă din Epoca de Fier, într-o încercare disperată şi stupidă de a restabili ordinea care a fost pierdută atunci când ei le-au permis Jidanilor deranjaţi şi sociopaţi să aibă voinţa lor.

«Corruptissima re publica plurimae Leges». Cornelius Tacitus

(Cu cât mai corupt e statul, cu atât mai numeroase sunt legile.)

Nu ne putem întoarce în Vechea Europă, dar putem să lăsăm idealurile, structurile, religia, stoicismul, tradiţiile, spiritul, mentalitatea şi nu în ultimul rând sentimentul de Onoare a Vechei Europi să revină la noi! Noi putem să curăţim rasa noastră Europeană, la fel cum spălăm murdăria de pe cămăşile noastre atunci când se murdăresc. Hailar WôðanaR!

Tradus de TewdwaR Leukessøn-Lazarius.

Hamingja

Textul original de Varg Vikernes

Din cîte eu ştiu hamingja în Islandeză înseamnă în general „noroc”, dar în Norvegiana Veche ea înseamnă în primul şi primul rînd vardøger sau fylgja(„însoţitor”, cu sensul de „spirit păzitor”). Vardøger este „dublura” ce urmează omul oriunde el nu s-ar duce. Acest spirit este văzut cîteodată de alţi oameni cu mult înainte de sosirea reală a personei date. Pe de altă parte traducerea directă a înţelesului original a hamingjei este „cel ce umblă-n hamr„, hamr fiind forma, înfăţişarea persoanei.

Deci cine este acela ce umblă în forme şi înfăţişări? Şi despre ce forme şi înfăţişări e vorba? Miturile spun că zeii puteau să îmbrace diferite înfăţişări şi astfel transformîndu-se în ele: păsări, şarpi, insecte, boi, lupi şi aşa mai departe. Deci ei de asemenea „umblau în forme”.

Totuşi în primul rînd, cine sau ce umblă-n forme? Clar că răspunsul este – spiritele. Tu eşti născut într-o formă, tu trăieşti(umbli) în acestă formă şi apoi mori. Apoi tu te naşti iarăşi într-o nouă formă şi iarăşi trăieşti(umbli) şi iarăşi mori. Şi aşa se continuă posibil că pînă la nesfîrşit. Deci spiritele noastre sunt entităţi nemuritoare care îşi schimbă formele de fiecare dată; noi suntem acei ce umblă-n forme! Zeii sunt noi şi noi suntem zeii, precum, vorbind la general, şi filozofii Greci credeau: noi putem să umblăm în orice formă. De la cele mai inferioare fiinţe(gînganii, viermi) la cele mai superioare(zei), de asemenea şi în totul ce e între ele. De este fizic şi viu, atunci el poate servi ca „vas” pentru orice spirit.

Totuşi trebuie să continuăm cu întrebările: ce este un „spirit”? Încă se mai spune că spiritele şi zeităţile puteau să ia forma copacilor sau a altor plante şi precum este explicat aici toată viaţa provine din lumină. Sau poate spiriduşii luminoşi ar fi mai bine? Sau Lumina Albă! Deci adevărul e că tu eşti lumină albă ce umblă-n forme!

Oricum, cei mai nobili şi mai inteligenţi din strămoşii noştri susţineau că tu poţi să sporeşti această lumină cu tine însuţi. Tu puteai s-o întreţii, s-o hrăneşti şi s-o amplifici! Precum poţi s-o faci în şoaptă! Precum poţi s-o faci cu a ta Onoare! Pe plan spiritual Onoarea ta de asemenea va lumina şi pe alţii, inspirîndu-i, întărindu-i în deciziile lor, alinîndu-i la necazuri şi ajutîndu-i să-şi găsească calea prin întunericul lumii noastre. Noi ştim că asta-i adevărat. Noi încă mau creştem din lumina creată de Eroii şi Eroinele de mult dispăruţi: Marcus Aurelius, Tore Hund, Michael Wittmann, Decebal, Vercingetorix, Araminius şi aşa mai departe. Lumina lor încă e aici, luminoasă, caldă şi pură. Ei încă mai sunt aici, cu noi, în noi, alimentîndu-ne spiritul, dîndu-ne hrană metafizică.


Deci hamingja nu este doar norocul tău în viaţă, dar şi tu însuţi şi suma realizărilor tale onorabile şi încă toate realizările onorabile a strămoşilor tăi care te nutresc spiritual. Tu poţi s-o laşi să se vestejească şi să se decoloreze prin ruşinosul trai modern, ceea ce nu-i va adăuga lumină ci doar o va ştirbi, sau, poţi să trăieşti aşa cum o făceau strămoşii noştri şi să lupţi pentru o viaţă de Onoare şi Glorie! O viaţă de Faimă Nemuritoare! Fii acea lumină spirituală ce-i va nutri pe viitorii tăi urmaşi, altfel, după moartea-ţi vei dispărea pentru totdeauna. HailaR WôðanaR!

Hâvamâl, strofa a 76-a:

„Vite mor,

prieteni mor,

şi tu mori la fel;

dar ştiu un lucru

ce nu moare:

o faimă de onoare.”

Tradus de TewdwaR Leukessøn-Lazarius.

Spiriduşii Păzitori

Textul original de Varg Vikernes

Mulţi cred că conceptul îngerilor şi a îngerilor păzitori este un concept Creştin, dar asta-i departe de adevăr. Chiar şi termenul de înger provine din Greaca Veche şi înseamnă „mesager”. Îngerii erau mesagerii zeilor asemenea spiriduşilor Scandinavi ce erau descrişi la fel. Eu am să fiu într-atît de îndrăzneţ încît am să susţin că îngerul este cuvîntul Grec pentru spiriduşul păzitor.

Spiriduşul păzitor era numit în Vechea Scandinavie fylgja(„însoţitor”, „spirit păzitor”). Ăsta era un spirit ce te urmărea oriunde nu te-ai duce, dînd la o parte toate obstacolele din calea ta, ajutîndu-te să-ţi gaseşti calea şi să nu te pierzi, protejîndu-te de răni şi moarte, de consumarea mîncărurilor otrăvitoare şi apă necurată, de prădători primejdioşi şi aşa mai departe. Ăsta era al tău personal spiriduş păzitor. Cineva chiar susţinea că fylgja umbla înaintea ta ca să te prevină de orice trapă şi rău care ar fi putut să ţi se întîmple. Atunci ei, cînd erau văzuţi umblînd înaintea ta, erau numiţi vardøger(„paznic„, „păzitor„).

Clar că imaginea unui frumos spiriduş păzitor(întotdeauna feminin) care te urmăreşte şi te păzeşte este destul de romantică şi cam copliărească, dar idea provine din credinţa în hamingja; filgja ta fiind de fapt doar forma antropomorfizată a hamingjei. Asta mai explică şi faptul că hamingja este tradusă întotdeauna cu înţelesul de filgja. Doar Onoarea ta te poate salva de bolile acestei lumi, nu doar în sens direct, dar şi cu sensul că Onoarea îţi va asigura supravieţuirea ta spirituală şi imortalitatea, indiferent ce s-ar întîmpla corpului(formei) tău fizic. Nimic nu poate să dăuneze unui spirit Nobil! Nu-i moarte, nici durere nu-i. Poate s-o facă doar un comportament ruşinos, pentru că asta scade din Onoarea omului. Doar Onoarea are însemnătate în eternitate.

Ângsälvor(„Spiriduşi de Cîmp”), de Nils Blommer(1850):

Cînd duşmanii noştri ne atacă cu minciuni şi zvonuri false, ei ne atacă Onoarea noastră, întrucît ei au înţeles că asta-i calea de a nimici Europa; ei falsifică totul ce este al nostru şi răspîndesc doar minciuni despre strămoşii noştri. Vechiul European fiind capabil, bine îngrijit, curat, puternic, viteaz, inteligent, priceput şi onorabil, ei îl arată ca pe un incapabil, pe jumătate gol, porcos, slab, laş, imbecil, necinstit şi stupid sălbatic. Totul ce este European este scuipat şi batjocorit, furat sau arătat într-o lumină greşită, arătat într-o negură Iudaică.

Totuşi este un lucru bun în privinţa luminii: îţi trebuie doar o singură lumniniţă ca să izgoneşti întunericul şi nici chiar tot întunericul din lume nu va putea să stingă această luminiţă. Doamnelor şi domnilor, întoarceţi înapoi spiriduşii voştri, ai voştri însoţitori ce vă vor lumina calea în această lume şi să nu vă temeţi niciodată să mergeţi prin întunericul Iudeo-Creştin drept înainte şi să izgoniţi acest întuneric aşa cum numai voi puteţi: teferi şi cu mîndrie! Trăiască Spiriduşii! Cinste şi Glorie!

Tradus de TewdwaR Leukessøn-Lazarius.

Lumina Divină

Textul original de Varg Vikernes

Se credea că copacii şi plantele medicale erau de asemenea în stăpînirea divinului; şi ele adăposteau spirite/zei. Þôrr se afla în stejar, Ôðinn în frasin, Sunna(Soarele) în măr etc. Apoi se credea că ei locuiesc deja în cîţiva copaci diferiţi; ca exemplu Sunna(în MYFAROG ea este numită cu numele ei mai vechi masculin Sowilus [=Helios, = Sol, =Khors/Porevit, =Brigandu]);

Din MYFAROG:

„Templul [lui Sowilus] este construit împrejurul sau lîngă copacul închinat lui Sowilus, ca de exemplu salcîmul (acacia), portocalul (citrus sinesis), mestecănul (betula), fagul (fagus sylvatica), stejarul (quercus), mărul (malus sylvestris), alunul (corylus avellana), laurul (laurus nobilis), pinul (pinus pinea), plopul (populus), merişor de munte (sorbus aucuparia) sau lămîiul (citrus limon). “

Spiritele/zeii erau într-atît de importanţi pentru proprietăţile acestor plante încît vrăjitorii antici cînd le tăiau în poţiuni, foloseau în acest scop doar cuţite speciale sau secere sacre, ştiute mai bine ca secure de aur ale druizilor, iar în Scandinavia ştiute pentru cioplirile runice a cuvîntului linalaukaz(„veşminte albe de in pentru pajiştea de flori”), sugerînd că plantele erau culese(din cîte ştim şi de druizi) în veşminte albe de in de pe pajişte, pentru a fi siguri că ele nu sunt lipsite de puterea lor magică prin contactul cu solul sau orice altceva murdar.

Acum, careva din spirite sunt slabe, careva mai tari, dar ele toate vin de la Soare; toată viaţa de pe Pămînt este „cauzată” sau menţinută de Soare! Deci cui i s-a acordat o viaţă de la Soare i s-a acordat şi un spirit de un anumit fel, o scînteie din Soare. O părticică de Soare pe Pămînt. Căldură. Lumină. Da; lumină

Asta poate să sune fantastic, dar asta-i ceea ce într-adevăr se întîmplă în viaţa reală; lumina caldă a Soarelui este cauza directă a oricărei vieţi pe Pămînt, indiferent de credem noi sau nu despre asta ca fiind spirite. Cu timpul lumina se schimbă întrucît este alimentată de încă mai multă lumină de pe Soare. Chiar atunci cînd într-un adînc întuneric ardeţi lemnul în căminul din casa voastră de piatră, asta încă mai este acea lumină de pe Soare, fiindcă şi copacii îşi au lumina lor de pe Soare. Totul pe această planetă o are.

Ei, poate că nu chiar totul, penru că noi într-adevăr în acest context suntem influienţaţi nu numai de Soarele nostru, ci şi de alte stele(alte Soare) şi de reflecţia altor obiecte cereşti a luminii Stelare/Solare, ca de exemplu Mercur (Loki), Venera (Freyr), Luna (Mâni), Marte (Tyr), Jupiter (Þôrr), Saturn (Heimdallr), Uran (Ôðinn), Neptun (Njörðr) şi chiar Pluton (Hel). Clar că şi de lumina reflectată de planeta noastră proprie – Pămînt (Jörð).

Copaci şi alte plante sunt de asemenea formate de aceeaşi lumină. Probabil că ei ştiau sau pur şi simplu credeau că careva copaci şi plante puteau să primească şi să păstreze lumina (şi căldura) din una sau mai multe surse cereşti de lumină. De exemplu stejarul primeşte puterea lui Þôrr ( şi Baldr, şi Sunna…). Din cauza asta ei devin forma a acestor zeităţi sau spirite, atributurile lor.

Cele mai importante zeităţi ale strămoşilor noştri nu erau, precum azi mulţi cred, Ôðinn sau Þôrr, ci Soarele şi Luna. Chiar şi în Epoca Vikingilor, Soarele şi Luna au rămas cele mai importante zeităţi – deşi în fundal; asemenea Regelui şi Reginei supraveghindu-şi curtea. Ei erau cele mai importante surse de lumină. Soarele în timpul zilei, Luna în timpul nopţii. Cultul Soarelui era legat de munţi, iar cultul Lunii de surse sacre ce reflectau lumina Lunii. Cele mai răspîndite denumiri din Norvegia dovedesc acelaşi lucru şi aceste denumiri sunt întotdeauna împreună; Soarele şi Luna. Ca de exemplu Solberg(„Muntele Soarelui”) şi Skadvin(„Pajiştea lui Skaði”) sau Skadvatn(„Lacul lui Skaði”), întotdeauna localizate aproape una de alta. Chiar şi întreagă peninsulă Scandinavă este numită după zeiţa Lunii şi a vînătorii Skaði(în original zeul numit Skanþe); Skanþinawio („Pămîntul lui Skaði dincolo de Mare” sau „Insulele lui Skaði”).

Lumina influienţează nu numai corpurile noastre fizice, ci şi a noastre minţi. Atunci panteonul European ar putea fi atent cercetat şi clasificat într-o listă de influenţe divine (a luminii) asupra minţii omului. Comportamentul şi sîngele(=compoziţia genetică) ne permit nouă să primim mai mult sau mai puţină lumină de la diferite zeităţi pentru a întări în noi într-o măsură mai mare sau mai mică o zeitate sau alta.

De aceea pretenţia mea este că azi noi suferim de poluarea de lumina din oraşe şi faptul că noi vedem din casele noastre mai puţină lumină divină decît vedeau în trecut cînd şedeau împrejurul rugurilor sale sub cerul înstelat ( da, ei dormeau înăuntrul corturilor, dar majoritatea timpului totuşi petreceau afară). Noi eşuăm să întărim zeităţile în noi din simpla cauză că trăim în oraşe şi clădiri. Posibil că omul era să fie mai bun, mai divin, de ar fi fost trăit ca strămoşii săi. Spiritele noastre nu mai sunt hrănite de zei, ci de lumină electrică, lumină de neon şi cuptoare electrice. Substituţii a luminii solare create artificial. Sau dacă insistaţi că majoritatea energiei electrice de asemenea provine cel puţin indirect de la lumina solară, atunci cel puţin de la surse de lumină şi căldură absolut diferite, cu efecte necunoscute asupra spiritului şi minţii omului. Dacă lumina solară reflectată de o planetă se schimbă destul pentru a deveni o zeitete aparte, atunci ce zeitate ar fi lumina neonului electric? Cum ne influenţează, şi cum ne schimbă?

Asta va fi o soartă rea pentru noi dacă nu o vom schimba, fiindcă noi suntem naturali, iar vieţile noastre nu. Hail Sowilus! Hail Mano!

 

Tradus de TewdwaR Leukessøn-Lazarius.

Stăpînul Spiriduşilor

Textul original de Varg Vikernes

 

Momentul cînd eu pentru prima oară am înţeles ce în realitate reprezintă spiriduşii, mi-a venit atunci cînd am citit cartea Fedrekult(„Cultul Ancestral”), scrisă de Otto Emil Birkeli şi publicată în Norvegia în anul 1943. În a lui carte într-o oarecare măsură blîndă, el exprimă idea că spiriduşii erau la origine spiritele morţilor.

Termenul elf(„spiriduş”) în sine înseamnă pur şi simplu „alb”, precum se poate vedea din etimologia lui; cuvîntul Norvegian alv(„elf”, „spiriduş”) derivă din Scandinavul alfr, ce derivă de la proto-Nordicul tîrziu *albaR, ce derivă de la proto-Nordicul vechi *albaz, ce derivă de la rădăcina proto-Indo-Europeană *alba-.(Ca în cuvîntul Albania şi în denumirea oraşuilui Italian Alba).

Spiritele morţilor posibil că erau numite albe pentru că morţii erau înmormîntaţi în haine albe, sau cel mai probabil pentru că erau purificaţi (de moarte) şi în felul ăsta deveneau curaţi(din nou); aşteptînd lîngă cavou, după gardul ce împarte lumea celor vii(dincolo de cimitir) de lumea celor morţi(cimitir) – tărîmul spiriduşilor, unde nu se tau copaci, unde nu se pasc animale. Aici ei aşteaptă prilejul favorabil de a se renaşte într-o rudă.

Totuşi în tradiţia Scandinavă sunt două soiuri de spiriduşi: spiriduşi ai luminii şi spiriduşi ai întunericului. Ultimii mai sunt cunoscuţi şi sub numele de dwarfi(pitici). Spiriduşii luminoşi trăiesc în lumină, pe pajişti şi copaci luminaţi, de aceea ei au fost numiţi spiriduşi luminoşi, dar ce-s cu spiriduşii ai întunericului? Cine şi ce sunt ei?

Însăşi numele cam pune în încurcătură: dwarf=”dark”+”white”. Oricum, din cîte ştim noi cadavrele morţilor sunt complet palide. Şi aceste cadavre complet palide se află în întunericul cavoului. Deaceea ei şi sunt spiriduşi ai întunericului.

Cum eu am mai spus, spiriduşii întunericului mai sunt cunoscuţi şi ca dwarfi(Norv. dvegr). Acest cuvînt e cam complicat de tradus, dar dacă ne vom uita la versiunea lui feminină – dyrgjâ, atunci totul se face clar: dyrr(„door”, „uşă”) şi gjâ(„deschizătură în pămînt”). După cum noi ştim cadavrele palide a morţilor se află după acea uşă ce duce în cavou, în pămînt. Aşadar pînă la urma urmii sens este: ei sunt albi(palizi) şi se află în cavou.

Se spune că dwarfii produc şi stăpînesc multă bogăţie. Şi asta are sens, întrucît morţii se înmormîntau cu toate bunurile sale şi cînd miturile ne spun că un lucru sau altul este confecţionat de dwarfi, de fapt se are în vedere că acest lucru era cîndva confecţionat de un strămoş şi apoi – pînă cînd acelaşi om avea să se renască într-o rudă – erau strînse în cavou pentru a fi folosite în ceea ce va fi „viaţa de după moarte” a acestui strămoş. Cînd el se renăştea, clar că-şi lua totul ce era de fapt a lui din cavoul unde adăpostea corpul său anterior. Deci ele erau confecţionate de dwarfi, adică de strămoşii morţi. Asta mai şi explică de ce atît de multe cavouri erau „jefuite” de toate bunurile sale. E şi normal că erau: oricînd un om se renăştea – sau în orice caz se credea că era renăscut – el îşi lua toate lucrurile de valoare ce îi aparţineau în viaţa lui trecută.

Deci un spiriduş este şi un spirit nemuritor a unui nobil mort, dar şi cadavrul lui putrezind.

 Älvalek, „Joaca Spiriduşilor” de August Malmström(1866):

 

Oricum, spiriduşii mai sunt ştiuţi şi ca arcaşi excelenţi şi iscusiţi în a se ascunde în pădure, alţii cred că ei sunt de asemenea înzestraţi cu aripi – cu toate că atunci ei sunt nimiţi în schimb zîne sau fei. Asta ar explica de ce Aurora Boreală mai este numită în Scandinavia şi „drumul albinelor”, precum şi „dansul spiriduşilor”. Se spune că spiriduşii luau înfăţişarea albinelor – şi destul de logic considerînd faptul cît de răspîndiţi ei sunt pe pajiştile cu flori – şi asta ar mai explica tragerea lor cu arcul(=acele albinelor) şi iscusinţa lor în a se ascunde(=mărimea albinii o face în majoritatea cazurilor greu observabilă). (NB! Soţia mea va elabora mai mult pe acestă temă într-una din viitorele ei articole, unde ea va explica împortanţa mierii şi albinelor în cadrul cultului ancestral şi ce legătură are asta cu cultul ursului.)

Tărîmul Spiriduşilor:

 

Chiar dacă şi morţi, membrii decedaţi erau încă văzuţi ca parte a familiei. În timpul marelor sărbători se puneau imaginile răposaţilor în casă ca să le permită să participe la aceste petreceri şi cîteodată se mai făceau sacrificii pe cavouri, ca să-i îmblînzească. Cu timpul – sau mai degrabă cînd a venit Creştinismul – asta a trebuit să fie făcut în taină, şi în cele din urmă într-o taină absolută, altfel Jidanii îmbrăcaţi în straie călugăreşti şi veşminte preoteşti ar fi arătat cu degetul la ei şi i-ar fi ars pentru vrăjitorie. De fapt biserica dorea să pună capăt acestui obicei Păgîn, ce domina de-a binele în Scandinavia pînă-n sec. XIX şi de aceea propăvăduia intensiv împotriva lui; spiriduşii nu mai sunt spirite a strămoşilor spuneau ei, ci demoni şi diavoli! Ei şi-au creat imaginea lor a spiriduşilor făcînd din ei nişte… da, nişte kobolzi, goblini, draci, demoni! De-atunci ei nu mai erau spirite drăguţe, nemuritoare, frumoase, înţelepte şi nobile, nişte strămoşi aşteptînd să se renască într-o rudă, ci au devenit demoni meschini, urîţi şi cruzi, scîrboşi şi ticăloşi, strîmbi şi jalnici, laşi şi sîngeroşi, nedemni de încredere şi absolut răutăcioşi! Nişte creaturi Satanice!

Imaginea Iudeo-Creştină a spiriduşilor:

Pentru mine a rămas doar frumuseţea Păgînă; draci şi alte perversiuni Iudeo-Creştine au dispărut. Ele au fost expuse la Lumina Soarelui şi noi cu toţii putem să vedem ce ele prezintă din sine, deci acum ei au dispărut, suflaţi de vîntul epurării. Rămîne doar frumosul spiriduş şi dwarful. Trăiască Fraujar: Stăpînul Spiriduşilor!

Tradus de TewdwaR Leukessøn-Lazarius.

Puterea Voinţei

Textul original de Varg Vikernes

Omul are voinţă liberă şi este liber să-şi caute calea proprie în univers, dar el nu este liber de consecinţe sau de impulsurile naturii. În timpurile vechi această putere a voinţei era privită ca o unealtă magică, omul cu o voinţă puternică putea să producă diferite efecte asupra lumii cu forţa voinţei sale pure.

În mitologia Scandinavă Ôðinn(„spirit”, „minte”, „furie”) are doi fraţi: Vêi(„sacru”) şi Vîlir(„voinţă”, „hotărîre”), ultimii doi fiind mai bine cunoscuţi ca Freyr şi Þôrr respectiv. Împreună ei creează gînduri(Ôðinn), le orînduiesc(Vîlir/Þôrr) şi le aleg(Vêi/Freyr). Gîndurile din minte sunt hotătîte după ce sunt alese.

Dacă ai vre-un soi de problemă în viaţă, dacă eşti rănit, bolnav sau ai dureri, poţi să te bizuieşti doar pe voinţa ta ca să le faci faţă. Dacă doreşti ceva destul de tare vei izbuti să sai mai sus şi mai departe, să alergi mai repede, să opreşti respiraţia pe timp mai îndelungat, să fii treaz pe un timp mai îndelungat, să continui să lupţi şi aşa mai departe. Voinţa ta este cea mai puternică unealtă ce tu ai, fără ea eşti nimic – iar acei cu voinţa puternică sunt stăpînii lumii. Voinţa este mai puternică decît îndemînarea, puterea fizică, înţelepciunea şi chiar buna sănătate! Voinţa ta se numeşte Þôrr, cel mai puternic dintre zei şi chiar mai puternic decît toţi zeii împreună!

Deci, doamnelor şi domnilor, de ce să nu-l folosim pe Þôrr asemenea unui unelte magice, aşa precum făceau în trecut, cînd el încă mai era recunoscut ca cel mai puternic dintre zei! În loc să dorim una sau alta, noi putem să concentrăm toată voinţă noastră pentru a influenţa acestă lume, să întoarcem în Europa toate zeităţile noastre şi să restituim tot bunul de cîndva. Lumea noastră este nouă şi schimbată, astfel suntem şi noi, dar că bunătatea, înţelepciunea, frumosul şi armonia au rămas aceleaşi! HailaR WôðanaR! HailaR FraujaR! HailaR ÞunaR!

 

WargaR & HadnuR (Höðr)!

Tradus de TewdwaR Leukessøn-Lazarius.